Politehnica din Bucureşti

Pagini de istorie prezentate de Centrul pentru Dezvoltarea Creativităţii Studenţilor în Energetică

Universul Energiei 4 Resurse 4 Pagini de istorie   

Facultăţile Politehnicii din Bucureşti : ingineria electrică, ingineria energetică, inginerie automatică şi calculatoare, ingineria electronică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, ingineria mecanică, ingineria sistemelor biotehnice, ingineria sistemelor tehnologice, ingineria transporturilor, ingineria aerospaţială, ingineria materialelor, ingineria chimică, ingineria în limbi străine



4 Şcoala Domnească (1818-1848)

Istoria învăţământului superior tehnic în Bucureşti are drept început anul 1818, când Gheorghe Lazăr, inginer venit din părţile Transilvaniei, a reuşit să obţină învoirea de a deschide cursurile de inginerie ce predare în limba română la Şcoala de la Sfântul Sava. În programul cursurilor erau incluse "aritmetica cu toate părţile, gheometria teoreticească, trigonometria, alghebra, gheodesia şi ingineria cu iconomia şi arhitectura".

Revoluţia din 1848 a întrerupt activitatea tuturor şcolilor din Principate pentru doi ani.


4 Şcoala de Drumuri şi Şosele (1850-1862)

În septembrie 1850, comisia formată din Petrache Poenaru, S. Marcovici şi C.N. Brăiloiu prezintă domnitorului Barbu Ştirbei proiectul privind reorganizarea învăţământului, care cuprindea toate treptele. Din porunca domnitorului "s-a intocmit o nouă programă de învăţături, împărţită în trei trepte: începătoare, colegiale şi speciale şi în programa ultimei trepte se găseşte un curs special destinat inginerilor civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de şosele şi arhitecţi". Prin opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o facultate de ingineri împărţită în trei secţii: topografi, ingineri de poduri şi arhitecţi. De asemenea, prin acelasi opis, s-a înfiinţat o şcoală de mesteşuguri.

În 1855 se înregistrează înfiinţarea unei Şcoli Tehnice de Telegrafie, precum şi jurnalul domnesc prin care se introduce alfabetul latin în şcoli şi în actele oficiale de stat.


4 Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură (1864-1866)

La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul privind înfiinţarea "Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură" din Bucureşti. Programul de studiu era făcut pentru doi ani, iar pentru admitere se cereau clase gimnaziale. La 5 decembrie 1864 apare "Legea asupra instrucţiunii publice", ministrul Lucrărilor Publice fiind Mihail Kogălniceanu. Prin această lege, învăţământul românesc devine unitar în întreaga ţară, iar perioada de studiu era de patru ani pentru învăţământul primar (obligatoriu şi gratuit), şapte ani pentru învăţământul secundar (liceal) şi de trei ani pentru învăţământul universitar. Activitatea "Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură" este întreruptă la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866.


4 Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine (1867-1881)

La 30 octombrie 1867, domnitorul Carol înfiinţează "Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine", cu o durată de 5 ani, dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune şi un ultim an de cursuri de specializare, cu două secţii de specializare: "Secţia de Poduri şi Şosele" şi "Secţia de Mine".




Directorii şi rectorii Politehnicii din Bucureşti



4 Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1881-1920)

În anul 1881, direcţiunea şcolii a fost încredinţată lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator şi promotor al învăţământului tehnic superior românesc. Numărul celor care reuşeau în anul I nu trecea de 15, deşi "nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi". Tot lui Gheorghe Duca i se datorează şi începerea în 1884 a lucrărilor pentru construirea localului pentru Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu o capacitate iniţială pentru 100 de studenţi, local amplasat pe strada Polizu colţ cu Calea Griviţei (corpul A actual). Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu.

La 23 martie 1888 este votata "Legea învăţământului secundar şi superior" elaborată de Spiru Haret, prin care se instituie învăţământul secundar de opt clase în două cicluri (inferior şi superior) cu 3 secţii (modernă, reală şi clasică), gimnazii şi şcoli normale, organizându-se în acelaşi timp mai temeinic învăţământul superior. În acea perioadă şi până în preajma primului război mondial, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti au activat profesori, ingineri şi oameni de ştiinţă remarcabili: Anghel Saligny (1854-1925), David Emmanuel (1854-1941), Traian Lalescu (1882-1929), Elie Radu (1853-1931), Grigore Cerchez (1850-1927), Andrei Ioachimescu (1868-1943), Ion Ionescu (1870-1946), Gheorghe Filipescu (1882-1937).


4 Şcoala Politehnică din Bucureşti (1920-1938)

La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu-Karpen, care elaborează proiectul de lege pentru transformarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele în "Şcoala Politehnică din Bucureşti". Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand în 10 iunie 1921. La data înfiinţării sale, Şcoala Politehnica din Bucureşti este organizată pe urmatoarele 4 secţiuni: construcţii, electromecanică, mine şi industrială. Pe lângă secţiunea Electromecanică se înfiinţează secţiunea de Telegrafie şi Telefonie. Şcoala superioară de silvicultură a fost alipită Şcolii Politehnice din Bucureşti, constituind cea de a 5-a secţiune.

Cu începere din toamna anului 1929, Şcoala Politehnică practica o dublă selecţie a candidaţilor: un concurs de admitere în anul preparator şi un concurs de admitere în anul I (pentru un număr de circa 260 de locuri).

În 1934 are loc o mare dezbatere în Senat şi Cameră pentru amendarea Legii învăţământului din 1932, în sensul concentrării învăţământului superior în şcolile politehnice. La 15 iunie 1934, în baza principiilor stabilite de consiliul de perfecţionare, Şcolii Politehnice din Bucureşti i se aproba dreptul de a acorda titlul ştiinţific de "doctor-inginer". Prima diplomă i s-a acordat inginerului Welton J. Grook de la Universitatea Stanford din California, care sub conducerea ştiinţifică a prof.dr. Traian Negrescu a susţinut teza de doctorat cu titlul "Recherches experimentales sur la constitution minéralogique, et sur l'action chimique de scorier de l'élaboration de l'acier".

Până în 1948, când doctoratul a fost desfiinţat pentru 4 ani, urmând să fie reorganizat, au fost susţinute teze de doctorat sub conducerea ştiinţifică a profesorilor Costin Neniţescu, Emil Filipescu, Aurel Beleş, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoiţă Dănăilă, Şerban Solacolu.


4 Politehnica Carol II din Bucureşti (1938-1948)

Prin legea din 1938, Şcoala Politehnică din Bucureşti se transforma în "Politehnica Carol II din Bucureşti". Şcolile politehnice încetează de a mai fi conduse şi administrate după legile lor proprii şi sunt încadrate sub numele de "Politehnice" în regimul general al învăţământului superior, alături de universităţi, academii comerciale şi alte şcoli superioare speciale. Prin aceeaşi lege, Politehnica din Bucureşti încorporează ca facultăţi Academia de Arhitectură şi Academia de Agronomie, ambele din Bucureşti. De asemenea, institutele universitare de Electrotehnica si Chimie Industriala de la Universitatea din Bucureşti s-au contopit cu secţiile de Electromecanică şi de Chimie Industrială ale Politehnicii din Bucureşti. Prin aceeasi lege, anul preparator devine anul I, iar durata totală a studiilor devine cinci ani. Se înfiinţează grupe de specializare în cadrul fiecărei facultăţi. Astfel, la Facultatea de Electromecanică funcţionau următoarele grupe: Mecanică, Aviaţie, Armament, Tehnică Navală, Electrotehnică, Electrocomunicaţii. Această situaţie a dăinuit zece ani. Cel de-al doilea razboi mondial a perturbat desfăşurarea normală a procesului de învăţământ, care însă nu a fost întrerupt. La sfârşitul razboiului, Politehnica din Bucureşti funcţiona cu şapte facultăţi: Construcţii, Electromecanica, Mine şi Metalurgie, Silvicultura, Chimie Industrială, Agronomie, Arhitectură.


4 Institutul Politehnic din Bucureşti (1948-1992)

Reforma învăţământului realizată prin legea din 3 august 1948 transforma Politehnica din Bucureşti în "Institutul Politehnic din Bucuresti" având patru facultăţi: Chimie Industrială, Electrotehnica, Mecanica, Textile. Pentru prima dată, ramura electrotehnică, devenită una din ramurile definitorii ale progresului tehnic, are o facultate de sine stătătoare, iar grupele sale de specializare sunt în număr de trei: Maşini şi Aparate electrice, Producţia şi Distribuţia Energiei Electrice, Electronică şi Telecomunicaţii.

În anul universitar 1949-1950 s-au organizat pe lângă Facultatea de Electrotehnică cursuri de "ingineri de exploatare" de doi ani, pentru muncitori. Această măsură, rezultată din aplicarea teoriei comuniste a luptei de clasă din învăţământul superior, a reprezentat o serioasă abatere de la tradiţiile de severitate şi înaltă ţinută ştiinţifică a Politehnicii bucureştene. Frământarile şi căutările fără orizont, caracteristice ale dictaturii comuniste, îşi fac resimţită prezenţa lor şi prin învăţământul superior, în care principiul fundamental "non multa sed multum" este uitat. Numărul de studenţi creşte impetuos, invers proporţional cu calitatea învăţământului şi a corpului didactic, făcându-se rabaturi serioase în favoarea învăţământului de masă şi în dauna pregătirii profunde, de profil larg.

În 1951, Energetica se rupe din Facultatea de Electrotehnică şi devine facultate separată, cu trei secţii: Termoenergetica, Hidroenergetica, Electroenergetica. În Facultatea de Electrotehnică rămân în continuare două specializări: "Maşini şi Aparate electrice" şi "Electronica". Se înfiinţează Facultatea de Ingineri Economişti, care cuprinde şi specializarea Electrotehnică, dar care dispare căţiva ani mai tarziu (în 1957), transformându-se în cursuri postuniversitare. Se înfiinţează cursuri serale şi cursuri fără frecvenţă. Cursurile serale, cu toate rezultatele nesatisfacatoare din învăţământul tehnic superior, există şi în prezent. Cursurile fără frecvenţă au fost desfiinţate după 1968.

În 1952 se înfiinţează "Aspirantura" ca formă superioară de pregătire pentru obţinerea titlului de "candidat în ştiinţe tehnice", sistem care s-a transformat ulterior în doctorat (în anul 1968).

În 1953, specializarea Electronică se separă de Facultatea de Electrotehnică, devenind facultate independentă.

În 1957, Facultăţile de Electrotehnică şi Energetică fuzioneaza într-o singură facultate cu denumirea de Facultatea de Electrotehnică şi Energetică. Aceste facultăţi se vor separa trei ani mai târziu, pentru ca în 1986 să se unească din nou, o nouă separare având loc patru ani mai târziu.


4 Universitatea "Politehnica" din Bucureşti (1992-?)

Din 1995, noua lege a învăţământului oferă un nou cadru pentru dezvoltarea învăţământului tehnic superior. Autonomia universitară, prevăzută de noua lege, aşteaptă oameni devotaţi, documentaţi, dezinteresaţi şi capabili intelectual pentru a aduce învăţământul la dimensiunile raţionale corespunzătoare ţării, sistemului economic concurenţial şi progresului ştiinţific şi pentru a realiza un învăţământ individualizat, care să încurajeze elita şi care sa fie suficient de maleabil şi adaptabil, având în vedere mobilitatea socială caracteristică democraţiei şi economiei de piaţă.

Facultatea de Electrotehnică are peste 1200 de studenţi, cu specializarile: Construcţii electrotehnice, Electrotehnica generală, Acţionări electrice, Metrologie, Inginerie matematică.

Istoria recentă.



Pentru o mare parte din informaţiile prezentate s-au folosit "Date cronologice privind istoricul Institutului Politehnic din Bucureşti (1819-1981)" strânse de acad.prof.dr.doc.ing. Radu Voinea, prof.dr.ing. Dumitru Voiculescu şi ing. Liviu Voronca. Prezentarea din această pagină este realizată după materialul "Istoria Politehnicii din Bucureşti şi a Facultăţii de Electrotehnică", redactat de prof.dr.ing. Alexandru Fransua. Textul prezentat aici a fost adaptat (organizare pe categorii şi corectură) de as.drd.ing. Alexandru-Ionuţ Chiuţă.


Furtuna de idei   

Cel mai nedrept lucru de pe lume e să-i ceri cuiva să fie umilit pentru că tu eşti obraznic. - Nicolae Iorga


Atomz 
 
 

Structura sitului ]Termenii de utilizare ]Propuneri ]

Internet Free Zone Level 2

Adresa Web: http://
Reper temporal: Friday, 31 October 2014, 21:25:10 +0100 @892

Pagină generată de PHP 5.3.29 în aproximativ 0.056 secundă.