Pagini de istorie

Informaţii prezentate de Centrul pentru Dezvoltarea Creativităţii Studenţilor în Energetică

Afilierea Centrului Pagini de istorie

Energetica şi învăţământul tehnic superior din România

Încă din primul deceniu al secolului 20, când a început utilizarea energiei electrice la noi în ţară, s-a simţit necesitatea existenţei unor ingineri cu specialitatea electrotehnică. La acea vreme, aceştia îşi făceau studiile în străinătate, în ţara noastră neexistând posibilitatea învăţării acestei meserii. De aceea, în 1908, Ministerul Lucrărilor Publice, de care depindea învăţământul tehnic superior, a numit o comisie, care să studieze posibilitatea trifurcării învăţământului din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, una din specialităţile de ingineri fiind „Mecanici şi Electricieni“. Lucrările acestei Comisii nu au dus la nici un rezultat. Si totuşi...

1. Prima şcoală de electricitate

Abia în 1910, profesorul doctor Dragomir Hurmuzescu a înfiinţat la Universitatea din Iaşi o şcoală de electricitate, devenită mai târziu Institutul de Electrotehnică din Iaşi. În 1912, cînd profesorul Hurmuzescu s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, a fost mutat şi Institutul Electrotehnic, devenind Institutul Electrotehnic din Bucureşti, care a funcţionat aici până când a fost desfiinţat şi înglobat la Politehnica din Bucureşti. La aceeaşi dată, Institutul Electrotehnic din Iaşi a fost transformat în Politehnică.

1.1. Specializarea electro-mecanică

În 1920, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti a fost transformată în Şcoala Politehnică din Bucureşti, înfiinţîndu-se în acelaşi timp o Şcoală Politehnică la Timişoara. Aceste Şcoli Politehnice aveau câte o secţie de specializare electro-mecanică. Pregătirea inginerilor secţiilor de electromecanică de la cele trei Politehnici (Bucureşti, Timişoara şi Iaşi), cât şi a absolvenţilor celor două Institute Electrotehnice (Bucureşti şi Iaşi) avea un caracter enciclopedic (electrotehnic, energetic şi mecanic). Specializarea se făcea fie urmând o şcoală de specialitate, fie „la locul de muncă“, după angajamentul pe care îl putea obţine fiecare din absolvenţi.

1.2. Cursurile de zi

Asa s-au pregătit întregi generaţii de ingineri care au lucrat în ţara noastră până după 23 august 1944. Una dintre cerinţele timpului era ca specializarea sa fie mai adâncă şi să fie învăţată de pe băncile Politehnicilor. În intervalul de timp de la 23 August 1944 şi până la reforma învăţământului de la 3 august 1948, învăţământul tehnic superior avea numai o singură formă, cursurile de zi, formă care a existat înainte de al doilea razboi mondial. Durata acestor studii era de patru ani, după care, dacă studenţii şi-au îndeplinit toate obligaţiile şi şi-au trecut cu succes examenele respective, obţineau diploma de inginer. În aceste condiţii învăţământul superior tehnic nu a fost accesibil maselor largi de oameni ce munceau, dornici să îşi lărgească orizontul de cunoştinţe şi să capete o calificare superioară.

1.3. Profesorii universitari

Până la reforma învăţământului superior din 3 august 1948, activitatea ştiinţifică a cadrelor nu s-a desfăşurat după un anumit program. Problemele rezolvate au fost în legătură cu preocupările personale ale cercetătorilor, în legătură cu dezvoltarea utilajelor laboratoarelor şi arareori în legătură cu unele obiective concrete date de producţie. Limitînd enumerarea lucrărilor numai la acelea de profil electrotehnic şi energetic, se pot cita astfel lucrările:

- pentru Institutul Politehnic din Bucureşti:

• în domeniul circuitelor electrice în regim energetic deformant - Acad. Prof. Constantin Budeanu ;

• în domeniul maşinilor electrice - Acad. Prof. I.S. Gheorghiu ;

• în domeniul electrotehnicii teoretice - Acad. Prof. Vasilescu Karpen ;

• în domeniul sistemelor energetice - Acad. Prof. Maitriu Benovici ;

• în domeniul centralelor electrice - Prof. Constantin Dinculescu, m.c. al Academiei României ;

• în domeniul electronicii - Prof. Tudor Tănăsescu, m.c. al Academiei României ;

• în domeniul radiocomunicaţiilor - Prof. Th. Caitianu, m.c. al Academiei Române ;

• în domeniul energetic deformant - Prof. Ion S. Ditoniu, m.c. al Academiei Române ;

• în domeniul măsurătorilor electrice - Prof. Alexandru Th. Popescu şi alţii ;

- pentru Institutul Politehnic din Timişoara:

• în domeniul maşinilor electrice - Prof. Al. Nicolau şi Prof. Toma Dozdea ;

• în domeniul electrotehnicii teoretice - Prof. Plautius Andronescu, Acad. Remus Răduleţ şi Prof. Constantin Şora ;

- pentru Institutul Politehnic din Iaşi:

• în domeniul maşinilor electrice - Prof. Cezar Pasteni Antoni ;

• în domeniul masurătorilor electrice - Prof. V. Petrescu ;

• în domeniul magnetismului - Acad. Prof. Ştefan Procopiu ;

- pentru Institutul Politehnic din Cluj-Napoca:

• în domeniul energeticii - Prof. Liviu Mândru ;

- pentru Universitatea din Braşov:

• în domeniul maşinilor electrice - Prof. Andrei Nicolaide.

2. Reforma învăţământului superior din 1948

La 3 august 1948 s-a făcut reforma învăţământului superior. Caracterul fundamental al acestei reforme îl constituie tocmai această specializare a inginerilor, pregătiţi în vederea angajării lor imediate în procesul de producţie. Reforma a fost concepută aşa încât să se poată asigura, în orice moment, pregătirea de cadre de specialitate corespunzătoare progreselor ştiinţei şi tehnicii, cât şi necesităţilor industriei. În structura ei particulară, a fost adaptată necesităţilor imediate sau de perspectivă, aceste adaptări fiind dictate de evoluţia marilor realizări ce se făceau în ţară.

Reforma învăţământului din 3 august 1948 a dat posibilitatea oamenilor muncii să se recalifice şi în acelaşi timp a ajutat producţia să îşi completeze cadrele cu specialişti calificaţi, numărul acestora crescând pe măsură ce s-a dezvoltat baza materială. Cei care au gândit această reformă au considerat ca bază tot învăţământul de zi. El a fost organizat, la început, pe nouă semestre, din care opt semestre de şcolarizare şi un semestru de întocmire a proiectului de diplomă. Din anul şcolar 1951/1952, la majoritatea institutelor tehnice de învăţământ superior, învăţământul de zi a fost organizat pe zece semestre, ultimul pentru efectuarea practicii şi întocmirea proiectului de diplomă.

2.1. Cercetarea ştiinţifică

După reforma învăţământului tehnic superior din 3 august 1948, în activitatea cercetării ştiinţifice a cadrelor didactice intervin schimbări adânci. Principiul pus la baza noii orientări este desfăşurarea planificată şi legătura strânsă dintre teorie şi practică. În locul unor probleme minore, rezolvate de cele mai multe ori de câte o singură persoană, se promovează tot mai mult activitatea de de cercetare elaborată după un plan stabilit în raport cu necesităţile industriei şi efectuată de colective. Lucrările, astfel realizate, leagă organic practica cu teoria; aceste lucrări constituie în marea lor majoritate rezolvarea unor probleme complexe, în care scop colaborează uneori nu numai specialiştii din aceeaşi catedră, dar şi specialiştii din alte catedre sau chiar din industrie. Asemenea lucrări, care se execută pe bază de contract încheiat cu Ministerele sau întreprinderile interesate, rezolvă probleme importante din industrie, adoptând cele mai avansate cunoştinţe în practică, realizând astfel o tehnică nouă şi economii importante în economia ţării.

2.2. Specializări noi

În urma reformei, facultăţile de electrotehnică a celor trei Institute Politehnice din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara aveau aceeaşi structură, cuprinzând câte două secţii, una de maşini şi aparate electrice, a doua de centrale şi transportul energiei electrice. La Bucureşti exista şi o a treia secţie, cea de înaltă frecvenţă.

Cererile industriei electrotehnice fac însă ca, în cursul anului şcolar 1949/1950, secţia de maşini şi aparate de la cele trei Institute Politehnice să se transforme în secţii de specializare independente: maşini electrice şi aparate electrice. Secţia de centrale electrice şi transportul energiei electrice s-a împărţit tot în două secţii de specializare: centrale electrice şi transportul şi distribuţia energiei electrice. În acelaşi timp, secţia de înaltă frecvenţă de la Institutul Politehnic din Bucureşti s-a separat în două grupe de specializare: construcţii de aparate electronice şi radiodifuziune. Totodată, în cadrul facultăţilor de electrotehnică de la acelaşi Institut se înfiinţează o secţie de hidroenergetică.

3. Industria şi educaţia în domeniul tehnic

Marele act al naţionalizării industriei de la 11 iunie 1948 a necesitat cu precădere cadre inginereşti capabile să conducă anumite sectoare, din care dispăruseră inginerii respectivi ca o consecinţă a acestui act. Pentru pregătirea acestor cadre, care necesită cunoaşterea în adâncime a unei specialităţi mai înguste a fost înfiinţată, în anul şcolar 1949/1950, la Institutele Politehnice din Bucureşti şi Iaşi, cursuri speciale pentru ingineri de exploatare cu o durată de doi ani. Aceste cursuri au fost înfiinţate în Bucureşti, pe lângă Facultatea de Electrotehnică, cu două secţii de specializare, aparate de telecomunicaţii şi centrale termo-electrice, şi la Iaşi, pe lângă Facultatea de Electrotehnică, cu o singură secţie de specializare.

Recrutarea studenţilor acestor cursuri s-a făcut dintre muncitorii calificaţi care aveau la bază studii medii sau echivalente, pe bază de concurs. Aceste concursuri au dat numai o promoţie de absolvenţi, în anul şcolar 1951/1952 ele fiind transformate în cursuri paralele cu o durată de studii de patru ani şi care, printr-un program de tranziţie, în anul şcolar 1954/1955 au fost înglobate în cursurile normale de zi.

Din anul şcolar 1951/1952, la majoritatea institutelor tehnice de învăţământ superior, învăţământul de zi a fost organizat pe zece semestre, ultimul pentru efectuarea practicii si întocmirea proiectului de diplomă. Învăţământul teoretic şi practic din şcoală este completat anual de un stagiu de practică în producţie, cu o durată de 6-10 săptămâni.

3.1. Cursurile de zi

Cursurile de zi sunt asigurate prin prelegeri orale, în care se expune conţinutul disciplinei respective, dându-se exemple de aplicaţii şi indicaţii pentru rezolvarea problemelor ce pot apărea în cadrul disciplinei respective, precum şi indicaţii şi îndrumări bibliografice.

Prelegerile orale sunt completate cu lucrări de seminar şi laborator (acolo unde e cazul) la care se adâncesc anumite probleme specifice din curs şi se fac numeroase aplicaţii, iniţiindu-se astfel studentul în metodele de lucru şi de investigaţie ale disciplinei respective. La unele discipline se dau teme acasă la care studenţii au de rezolvat o problemă completă, efectuându-se calculele şi graficele respective. La disciplinele tehnice, studenţii sunt obligaţi să întocmească proiecte, în care să rezolve tehnic - până la planşele de execuţie pentru unele părţi - o anumită problemă în legătură cu disciplina respectivă. La lucrările de laborator studenţii învaţă să cunoască mijloacele de investigaţie experimentală a disciplinei respective.

După încheierea celor nouă sau zece semestre de cursuri şi lucrări, studenţilor li se dau temele proiectelor de diplomă, pentru care efectuează un stagiu de practică în producţie de 2-4 săptămâni, pentru documentare şi informare în vederea rezolvării temei. Temele proiectelor de diplomă îmbrăţişează în general probleme cerute de producţie, unele din aceste proiecte trec de-a dreptul în aplicare. În felul acesta, viitorii ingineri capătă în pregătirea lor suficiente cunoştinţe teoretice şi practice, astfel că ei sunt capabili, chiar de la începutul profesiei lor, să răspundă din plin cerinţelor producţiei şi să se integreze imediat în colectivul de muncă respectiv.

3.2. Cursurile fără frecvenţă

Pentru ca oamenii muncii să poată să-şi ridice calificarea prin continuarea studiilor întrerupte sau pe care nu le-au putut continua sub vechea orânduire ca o consecinţă a reformei învăţământului tehnic superior, se înfiinţează secţii de cursuri serale şi secţii de cursuri fără frecvenţă. Astfel, în anul şcolar 1951-1952 se înfiinţează la Institutul Politehnic din Bucuresti, pe lângă Facultatea de Electrotehnică o secţie de cursuri fără frecvenţă. În anul şcolar următor, se înfiinţează o asemenea secţie şi la Institutul Politehnic din Timişoara, Facultatea de Electrotehnică şi după un an şi la Institutul Politehnic din Iaşi, Facultatea de Electromecanică.

Recrutarea studenţilor s-a făcut, în primul an, pe bază de înscriere liberă, rezultatele nefiind satisfăcătoare, recrutarea studenţilor s-a făcut pe bază de concurs, dintre oamenii muncii în producţie având specialitatea asemănătoare specialităţii în care doreau să se califice.

Durata cursurilor fără frecvenţă a fost fixată la şase ani, conţinutul cursurilor fiind acelaşi cu cel al cursurilor de zi.

Forma de pregătire constă din studiul individual, studenţilor recomandându-li-se manuale şi dându-li-se teme de control. Periodic, în preajma examenelor, se ţineau un număr de şedinţe, numite lecţii de sinteză, în care cadrul didactic însărcinat cu disciplina respectivă rezuma capitolele mai importante din cursul corespunzător. Munca individuală a fiecărui student era coordonată după un plan de muncă alcătuit pentru întreaga perioadă de şcolarizare.

Examenele se ţineau în două sesiuni-iulie şi octombrie; la sfârşitul şcolarităţii, studenţii elaborau, ca şi studenţii de la cursurile de zi, un proiect de diplomă pe care îl susţineau în faţa unei Comisii de examen de Stat, aceiaşi ca si pentru studenţii de la cursurile de zi.

Cursurile fără frecvenţă n-au dat rezultatele scontate şi de aceea au fost desfiinţate.

3.3. Cursurile serale

Cursurile serale au fost înfiinţate în anul şcolar 1952/1953, ca secţii de o anumită specialitate, aceea a cărei necesitate era cerută de producţie-la facultăţile cu profil corespunzător. Astfel s-a înfiinţat un astfel de curs seral pentru specialitatea electroenergetică la Facultatea de Energetică de la Institutul Politehnic din Bucureşti.

Recrutarea studenţilor la aceste cursuri se face numai pe bază de concurs, studenţii respectivi fiind selecţionaţi dintre oamenii muncii care activează în producţie în specialitatea respectivă.

Programa analitică a cursurilor serale este identică cu cea a cursurilor de zi corespunzătoare. Ţinând seama că aceşti studenţi nu au posibilitatea de a veni la şcoală decât patru ore pe zi, între orele 18 şi 22; durata cursurilor serale este de 12 semestre, în care se cuprinde şi întocmirea proiectelor de diplomă.

Cursurile serale s-au dovedit a răspunde cu totul menirii lor, cadrele pregătite devenind elemente de bază ale producţiei. În acest sens, în anul şcolar 1957/1955, Institutul Politehnic din Craiova a fost înglobat la Facultatea de Electrotehnică şi Energetică de la Institutul Politehnic din Bucureşti, structura acestei facultăţi rămânând neschimbată. Face excepţie secţia de Hidroenergetică al cărei conţinut s-a completat cu cel de construcţie de maşini hidraulice (turbine şi pompe).

4. Îmbunătăţirile din 1957 aduse reformei învăţământului

După un deceniu de aplicare a reformei învăţământului, experienţa câştigată, conjugată cu realizările tehnice din ţara noastră, au pus în evidenţă necesitatea aducerii unei îmbunătăţiri. Caracteristica fundamentală a acestora, o constituie concentrarea învăţământului tehnic superior într-un număr mai mic de unităţi, pregătirea specialiştilor într-un domeniu mai larg pentru a putea fi încercaţi în puncte de lucru cu cerinţe mai variate, mai complexe, şi înglobarea unor cursuri de specializare în cursuri mai generale.

Imbunătăţirile aduse în 1957 reformei învăţământului superior tehnic din 1948 şi cercetările efectuate după 1957, au avut ca scop, în primul rând, adaptarea învăţământului tehnic superior la noile cerinţe ale producţiei şi în al doilea rând, pentru pregătirea noilor cadre să fie la înălţimea exigenţelor din ce în ce mai mari ale producţiei.

La Institutele Politehnice din Iaşi şi Timişoara se trece în cadrul facultăţilor de electrotehnică, secţia de Mecanoenergetică care în anul 1957/1958 se transformă în secţia de electromecanică, singura secţie ce rămâne la aceste facultăţi, secţiile respective de electrificare a industriei şi agiculturii fiind desfiinţate prin lichidarea lor pâna în anul şcolar 1959/1960. In aceste condiţii, pregătirea studenţilor din aceste facultăţi este mai largă, potrivită multor necesităţi din producţie.

5. Facultăţile de Energetică şi de Electrotehnică

In anul şcolar 1961/1962, faţă de numărul mare de studenţi, facultatea de Electrotehnică-Energetică din Bucureşti a fost separată din nou în cele două facultăţi componente: Facultatea de Electrotehnică, cu o singură specializare, şi Facultatea de Energetică, cu cele trei secţii de specializare indicate mai înainte.

În anul şcolar următor, 1962/1963, la Facultatea de Energetică din Bucureşti se înfiinţează o nouă secţie, de Automatică, care începe să fucţioneze imediat cu patru ani de studiu. In anul şcolar 1963/1964, această secţie a dat prima serie de ingineri automatişti.

Necesitatea de ingineri cu profil de specialitate electrotehnică mai larg, pentru satisfacerea cerinţelor respective ale industriei, a făcut ca în anul şcolar 1962/1963 să se creeze în cadrul Facultăţilor de Mecanică ale Institutelor Politehnice din Braşov şi Cluj-Napoca, secţia de specializare de electromecanică, analoagă cu acelea care existau la Institutele Politehnice din Iaşi şi Timişoara.

În anul şcolar 1967/1968, se înfiinţează la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din Bucureşti, secţia de Centrale Nucleare Electrice. In anul 1974/1975, această facultate este organizată, având un trunchi comun în primii ani de studii şi cu patru direcţii de specializare în ultimii ani de studiu: Electroenergetica, Termoenergetica, Hidroenergetica şi Centrale Nucleare Electrice.

6. Concluzii deschise

Institutele de învăţământ tehnic superior s-au bucurat întoteauna de cadre didactice cu o înaltă calificare ştiinţifică şi tehnică. În afara de realizarea unor cursuri de o înaltă ţinută, s-a putut organiza şi cercetarea ştiinţifică pe baze noi. Activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice din institutele tehnice superioare s-a dezvoltat în toate domeniile de specialitate. Multe din acestea sunt cercetări fundamentale, stabilind teorii noi; altele au elaborat procedee industriale noi sau au explicat anumite fenomene care până acum rămăseseră necunoscute. Numeroase monografii şi tratate, dintre care unele elaborate pentru prima oară în ţara noastră şi chiar în lume, constituie o altă latură a activităţii ştiinţifice a cadrelor didactice din învăţământul tehnic superior.

(prezentare în curs de elaborare; va urma)

Masca pe care unii oameni şi-o pun poate fi mai esenţială şi mai adecvată fiinţei decât faţa pe care o au. - Lucian Blaga

[ Structura sitului ][ Termenii de utilizare ][ Propuneri ]